Cu lacurile ei verzi-albastre şi stâncile albe şi colţuroase, Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa se fereşte de privirile iscoditoare ale civilizaţiei. Peste sălbăticia acestor meleaguri domnesc încă vipera cu corn, libelulele şi licuricii, iar muzica frunzişului bogat al pădurii este acompaniată de glasurile şuvoaielor de apă, străpungând necontenit calcarele bătrâne.
Înfiinţat în anul 1990, Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa cuprinde în limitele sale zona sudică a Munţilor Aninei, unde îşi dau întâlnire dealuri mănoase, bazine hidrografice cu calcare sfărâmicioase, păduri seculare, vâlcele singuratice şi munţi puţin avântaţi spre soare. Împreună cu Parcurile Naţionale Domogled-Valea Cernei şi Semenic-Cheile Caraşului, el formează tezaurul natural al judeţului Caraş-Severin, de altfel singurul judeţ ce are pe teritoriul său trei zone mari de conservare ecologică, de interes naţional.
Parcul păstrează, în cele 36.758 de hectare, multe bogăţii naturale, etnologice şi culturale. Graniţele lui sunt delimitate de culmi de deal, borne silvice, confluenţe de râuri şi văi. În cadrul parcului există câteva rezervaţii, dintre care una poartă acelaşi nume, Cheile Nerei-Beuşniţa. Ea este o sălbăticie de aproape 4000 de hectare, al cărei relief calcaros a fost săpat, măcinat şi sculptat, în principal, de două râuri: Nera şi Beu.
Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa trăieşte în legendă precum o domniţă sfioasă şi obişnuieşte să se arate, din timp în timp, cu aceeaşi rezervă, puţinilor care se aventurează în împărăţia ei
Cei 22 km ai Cheilor Nerei se întind între localităţile Şopotul Nou şi Sasca Română, având cursul apei trecut prin numeroase meandre şi bucle întoarse. Până în această zonă calcaroasă, Nera a parcurs o cale lungă, căci izvorul ei îşi soarbe apele de sub Piatra Goznei, din Munţii Semenic. Apoi, strângând apele afluenţilor din depresiunile montane pe care le traversează - ale Munţilor Semenic, Aninei, Almăjului - intră în forţă în cheile dantelate şi cu pereţii înalţi, tăiaţi la bază ca de o sabie ascuţită. În timpul ploilor mari sau al topirii zăpezilor din munţi, Nera cea tulbure spală vijelios drumul prin chei, dar vara, curenţii săi se domolesc şi lasă să se vadă prundişul mărunt şi vegetaţia bogată de pe malurile joase. Acum este vremea potrivită pentru parcurgerea celor mai lungi chei din România: pe jos, pe poteca marcată, ori pe apă, în bărci pneumatice, printr-o solitudine pe care numai natura sălbatică o mai poate oferi unui călător.
Pentru un tur obişnuit al cheilor ar fi nevoie de două zile, vorbind de mersul pe jos. Porţiuni din traseul total pot fi parcurse şi pe potecile ce vin spre Nera de peste înălţimile stâncoase, iar direcţia poate fi schimbată oricând, după preferinţe şi după timpul de care turistul ţine socoteală. În avale sau în amonte, cheile sunt la fel de spectaculoase.
Eu am ales circuitul obişnuit, în coborâre pe cursul apei. Marcajul roşu-alb ţine poteca principală lungă de lângă Cheile Nerei, întinse între primele păşuni de lângă satul Şopotul Nou (la est) şi zona numită "La Tunele", dinainte de Sasca Română (în vest). Drumeagul acesta, puţin umblat de turişti, nu rămâne tot timpul în albia râului, ci se mai opinteşte ba pe o culme rotunjită, ba pe o stâncă mare, pentru ca uneori să se abată de la răcoarea apei şi să intre mai adânc în pădure, aceasta doar pentru a ocoli vreun versant neprimitor ori pentru a tăia vreo buclă alungită a firului de apă.
Prima parte a potecii, de la Şopot şi până la Lacul Dracului, urmăreşte pe partea stângă şerpuirile largi ale Nerei printre vârfurile de 500-600 m, din care se prăvălesc ogaşe multe, adică nişte mici văi calcaroase frământate de apele şiroinde, înainte de a se transforma în torente. Pasul bate pe aici ore bune. Dacă vrei să scurtezi traseul şi să faci turul cheilor într-o singură zi, fără să renunţi la cele mai frumoase peisaje, poţi sări peste această zonă şi să vii din sud, de peste culme, de pe drumul Cărbunari-Şopotul Nou, de la punctul numit La Logor. De aici, în două ore şi jumătate se ajunge prin Ogaşul Porcului la acelaşi Lac al Dracului, despre care pe bună dreptate se spune că este de o frumuseţe ireală.
Două comori are rezervaţia Cheile Nerei- Beuşniţa: Lacul Dracului şi Lacul Bei, ca două picături căzute dintr-un cer de poveste. La vreo 100 m în sus de albia stângă a râului şi coborând de pe poteca cheilor, ce merge pe culmea de deasupra, Lacul Dracului te aşteaptă în tăcerea pădurii. Culoarea sa, printre razele galbene şi frunzele verzi, îţi provoacă ochii să o ghiceşti: o fi albastră? Cerul clar de peste ea îţi spune că nu. O fi ca smaraldul? Nici aşa, căci muşchii moi ce învelesc degetele de stâncă nu aduc aceeaşi nuanţă. Poţi şedea pe marginea neregulată a lacului ore în şir şi să nu te hotărăşti ce culoare să-i pui alături de numele de legendă.
Se zice că, demult, un moşneag îşi păzea turma de capre pe malul lacului
şi un străin i-a stârnit isteţimea cu un rămăşag. Cică i-ar fi spus
să-i prăjească un peşte fără ca să i se îndoaie corpul; moşneagul, cu
mintea ascuţită, îi spune că va face precum i s-a cerut, dacă şi
străinul va frige un cap de ţap fără ca acesta din urmă să îşi arate
dinţii. Zis şi făcut. Moşneagul a înfipt un băţ în trupul peştelui, iar
străinul a legat capul ţapului cu o funie din tei. Dar când au început
să sfârâie pe foc, peştele a rămas înţepenit pe bucata de lemn, însă pe
capul ţapului a apărut un rânjet. De ciudă ce i-a fost, străinul, care
s-a dovedit a fi chiar Dracul, a sărit în lac şi nu s-a mai arătat
vreodată. De atunci, cică apele fără fund înghit pe oricine cutează a le
tulbura undele.Lacul Dracului este unicul lac carstic din România, apărut ca urmare a prăbuşirii unui tavan de peşteră. Apele lui clare, cu adâncimea de aproximativ 12 m, lasă să se vadă bancurile negre de peşti, pietrele ascuţite şi crengile uitate de vreme pe fundul lacului. O parte din ochiul de apă stă sub stânca ruptă, iar peste cealaltă parte copacii îşi scutură, din vreme în vreme, frunzele.
După ce scapi de vraja lacului şi de răcoarea pereţilor săi sfredeliţi, trebuie să te întorci pe drum până la intersecţia potecilor, unde mai multe tăbliţe din lemn te îndeamnă spre direcţia potrivită. De aici, alegi în continuare calea ce te duce la Cantonul Damian.
Pentru început, pasul va prinde sub el smocurile de iarbă şi crenguţele uscate de pe drumul ce se lasă păzit de pădure. Mai târziu, poteca ajunge pe malul Nerei, ce se încolăceşte tot mai neregulat printre cheile de calcar. Fără să treci pe cealaltă parte, vei merge aşa timp de trei, patru ore, aproape de apă, peste bucăţile de stâncă, prin tunelurile săpate de om în calcarul alb, peste pereţii năpădiţi de liane subţiri, peste micile plaje cu nisip moale şi prin poienile cu ierburi dese şi ţârâinde. De te uiţi în sus, vârfurile tocite ale cheilor te vor ameţi. Dacă ai curaj, poţi explora şi peşterile pe care orice hartă a cheilor ţi le indică cu precizie.
Un pod suspendat, asemenea celor din filmele cu exploratori ai junglei, te va momi la traversarea Nerei, însă vei vedea imediat că îi lipsesc scândurile dintre firele metalice. Apoi, poate că vei da peste cozile lucioase ale şerpilor fugind de pe potecă, ori de câte un păianjen mare, ocupând fără griji gura tunelului prin care te trimite marcajul. Prin multe locuri, pe sub sau peste stâncile tăiate va trebui să te ţii cu putere de cablurile de siguranţă, pentru ca să poţi traversa poteca periculos de îngustă şi aplecată spre curenţii apei. Sălbăticia este la ea acasa şi numai printr-un mare noroc vei putea saluta pe aventurierii rătăciţi cu o barcă printre cheile înalte.
La un moment dat, poteca te obligă să traversezi cursul rece al Nerei şi bine ar fi să prinzi apa puţin adâncă, ca să nu fii nevoit să te sprijini în prăjini pentru a face faţă curenţilor destul de puternici. Mai sunt şi alte locuri în chei care te lasă cu apă mai mică să treci pe malul drept, dar mai bine urmezi marcajul. După ce ai ajuns pe malul opus, poteca se domoleşte sub picioarele tale şi străbate pădurea deasă până la Cantonul lui Damian, unde câteva clădiri părăsite răsar într-o poiană plină de flori şi gâze. Din această zonă de campare, drumul de chei se continuă câţiva kilometri, ba prin pădure, ba prin tuneluri şi stânci, până în Sasca Română. La ieşirea din Cheile Nerei, satele înghesuite între culmi întâmpină reîntoarcerea în prezent. Nera pleacă mai departe, spre Dunărea în care se varsă liniştită, ducând dorul pădurilor de fag, stejar, frasin, ulm, tei, corn, alun, ce i-au însoţit vadul.
În rezervaţie însă, un alt drum aşteaptă să-l urmezi. La Podul Beiului, pârâul Bei se întâlneşte cu Nera, după ce a traversat un pat de calcar şi a căzut prin câteva cascade frumoase, venind dinspre izvoarele sale de la câţiva kilometri depărtare. Mergând în amonte pe drumul forestier de lângă apă, dai mai spre capăt de o păstrăvărie mare. Fiindcă multă lume ajunge până aici cu maşina, să nu te aştepţi la linişte, mai ales la sfârşitul săptămânii. De aici, porneşte o potecă largă care te conduce chiar la Ochiul Beiului, un izvor puternic ce iese din pământ într-un bazin stâncos larg, cu diametrul mare de 20 m. Apa lui are aceeaşi culoare ca cea a Lacului Dracului, dar fundul bolovănos se vede foarte bine, fiindcă adâncimea este de doar 3 m.
Micul lac are legende ce sună puţin diferit, însă cea mai frumoasă spune că izvorul se naşte din lacrimile unui bei, care plânge după iubita lui. Dragostea dintre turc şi frumoasa localnică ar fi fost interzisă de tatăl beiului, ce şi-a trimis soldaţii pe urmele celor ce i-au nesocotit poruncile.
De la Ochiul Beiului şi până la Cascadele Beuşniţei se urcă agale vreme de un 40 de minute, pe marginea treptelor ce aduc abrupt pârâul spre vale. Aceste jgeaburi în scări sunt construite din tuf calcaros, adică s-au format prin acumularea excesivă a carbonatului de calciu din apă.
Cascadele Beuşniţei din porţiunea de sus a pârâului cad vertical peste stâncile pline de muşchi şi lichieni, formând perdele mişcătoare de stropi şi verdeaţă. Fiindcă apele se prăvălesc în canale subterane înguste, zgomotul lor este foarte puternic şi se înteţeşte când ploile se abat peste pădure şi pârâu. Nu înălţimea cascadelor te va impresiona, ci vârtejurile care se formează când apa intră sub stâncile cu coridoare neştiute.
Călătoria nu a apucat încă să se sfârşească, în cotloanele sălbatice ale Rezervaţiei Cheile Nerei-Beuşniţa. Dacă pe timpul zilelor însorite, fluturii de toate culorile, libelulele mari, şerpii mici şi gâzele gălăgioase te împresoară cu curaj, noaptea va fi o feerie a licuricilor. Mii de puncte strălucitoare vor semăna cu stelele căzute din cerul întunecat. În ţârâitul greierilor şi în jocul licuricilor, o ultima poveste te va mai ţine treaz pe malul apei. Fiindcă o fată bogată, Negarniţa, s-a îndrăgostit de un vânător ce umbla prin pădurile dese, tatăl acesteia l-a prins pe flăcău şi l-a întemniţat într-o stâncă. Dar frumoasa fecioară a auzit strigătele pierdute ale iubitului ei şi, plângând, s-a rugat zânei bune să o ajute să-l găsească. Aşa că aceasta a transformat-o într-un fir zglobiu de apă, ce a început să sfarme piatra munţilor, în căutarea celui închis. Şi azi, localnicii îi mai spun Nerei, Negarniţa.
Sursa: http://www.descopera.ro
