Motive pentru care ii miroase gurita

Dacă la un adult respiraţia urât mirositoare nu este ceva neobişnuit, când apare la copil este stranie şi de fiecare dată provoacă mamei nelinişte.
Ei bine, află că mulţi copii au această respiraţie urât mirositoare. Aceasta poate apărea ca urmare a unei igiene orale precare, dar poate fi şi semnalul care anunţă ceva mai grav.

Bacterii în cavitatea bucală

 Afecţiuni ale gingiilor, carii sau pur şi simplu acumularea pe suprafaţa limbii a bacteriilor determină mirosul neplăcut. Încă din stadiul de sugar, guriţa copilului trebuie curăţată după fiecare masă sau cel puţin de două ori pe zi, cu un tifon îmbibat cu apă ori cu pastă de dinţi şi periuţă, ambele speciale pentru copii. După câteva zile de igienă corectă, vei observa că mirosul dispare.

Infecţii în gât

Bacteriile de pe amigdale, faringe sau laringe pot duce la infecţii cauzatoare şi de miros neplăcut al respiraţiei. Dacă micuţul acuză dureri de gât, tuşeşte sau expectorează, mergi cu el la medic! Tratamentul infecţiei va vindeca şi respiraţia neplăcută.

Sinuzită sau nas înfundat

Bacteriile care provoacă infecţii la nivelul nasului şi sinusurilor determină şi mirosul urât al respiraţiei.Un consult ORL şi un tratament adecvat pot rezolva aceste neplăceri.

Probleme digestive

Lipsa unor enzime duce la o digestie greoaie şi la miros urât al gurii. Câteva analize pot depista aceste probleme digestive, iar tratamentul va remedia aceste neplăceri.

Giardia

Diaree, crampe abdominale asociate cu un miros neplăcut al gurii pot fi semnele unei infecţii cu parazitul giardia. Printr-un examen coproparazitologic, poţi verifica uşor această cauză.
 
Sursa:http://www.mami.ro

Ce mai punem in pachetel?

Copiii au nevoie de o alimentaţie echilibrată, care să includă alimente diverse, necesare în procesul de creştere şi dezvoltare.
Ca mamă, nu poţi controla întotdeauna ceea ce mănâncă cel mic atunci când este departe de casă, dar îi poţi oferi alegeri sănătoase pentru prânz. Un prânz sănătos la şcoală este foarte important, acesta contribuind la păstrarea nivelului de energie şi concentrare şi oferind totodată capacitatea de a învăţa pe toată durata zilei.
Evită situaţiile în care copilul vine înapoi cu pacheţelul de prânz acasă:
  • Lasă copilul să îşi aleagă ghiozdanul şi asigură-te că îl poate deschide uşor
  • Permite-i copilul să ajute la cumpărături şi încurajează-l să aleagă gustări sănătoase pentru pacheţelul de prânz
  • Încearcă să-i oferi copilului mai multe opţiuni pentru prânz şi, dacă este posibil, implică-l în pregătirea acestuia
  • Alege alimente care sunt uşor de deschis şi evită-le pe cele în ambalaje greu de desigilat
  • Curăţă fructele sau tăie-le în jumătăţi. Oferă-i struguri, fructe de pădure sau alte fructe care nu trebuie curăţate şi sunt uşor şi rapid de consumat.
Alegerea alimentelor pentru un prânz sănătos este uşor de făcut!
Dr. Emanuela Soare, Specialist MAGGI în nutriţie, te sfătuieşte să incluzi în meniul de prânz al celui mic produse din cereale, în special integrale, legume şi fructe, carne, dar şi lactate în cantităţi optime. Pâinea este cel mai obişnuit aliment pentru prânzul copiilor. Alege produse precum pâine feliată (optează mai des pâinea integrală), lipie, chifle şi brioşe englezeşti. Fii creativă şi utilizează diverse umpluturi pentru a menţine viu interesul copilului!
Include produse lactate în meniu, dar ai grijă ca acestea să nu înlocuiască laptele.
Încurajează-ţi copiii să bea apă pe toată durata zilei şi încearcă să păstrezi dulciurile şi gustările grase pentru ocazii speciale. Alege gustări pe bază de cereale precum batoane de cereale, fructe sau iaurt.

Sursa: http://www.mami.ro

Decoratiune pentru gradina


In cazul in care doriti sa va decorati gradina in iarna iata o sugestie.

Materiale :
  - baloane
  - apa
  - colorant sau vopsea colorata

Cum procedati :  

 Ajutaţi de copii, luaţi niste baloane, le umpleţi cu apă colorată (se pot folosi coloranti alimentari) şi le lăsaţi apoi afară. După ce au îngheţat, îndepărtaţi balonul si obţineţi niste bile colorate de toată frumusetea care pot decora chiar si aleea din fața blocului :)





Sursa:http://www.facebook.com/edukidro

Un nou candelabru

Ce ziceti de un nou candelabru?

Ce aveti nevoie:
- sfoara de ce culoare doriti
- un balon
- lipici/aracet
- set cablaj la ikea exista asa ceva : http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/00067854/
- un ac
- carioca/marker
- rabdare :)

Cum procedati:
Umflati balonul la dimensiunea dorita si inodati-l apoi desenati cu markerul un cerc in capatul de jos al balonului.Incepeti prin a infasura sfoara in jurul balonului asa cum arata imaginea si lipiti in zona de suprapunere a sforii.Continuati pina cind ati infasurat tot balonul (vezi imagine alaturata ).Lasati sa se usuce (ma gandesc ca undeva la 24 ore vedeti cind s-a uscat lipiciul ), apoi spargeti balonul cu ajutorul acului si indepartati-l cu atentie. Instalati cablajul si voila! Un nou candelabru.

Succes!


Imaginea e preluata de pe :http://www.facebook.com/pages/So-Many-Things/150954255045492

Zilele filmului norvegian la Bastionul Macelarilor - Baia Mare

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş împreună cu Asociația Re/Creativ și Ambasada Regală a Norvegiei la Bucureşti are plăcerea de a vă invita la Zilele Filmului Norvegian.
Evenimentul are loc în Baia Mare, la Bastionul Măcelarilor (Piaţa Izvoarelor, nr.1) în perioada 22-25 noiembrie.
 Zilele Filmului Norvegian speră să ofere publicului român o perspectivă asupra noului val din cinematografia norvegiană, aşa numitul Norwave. Atât filmele norvegiene cât şi noul val din cinematografia românească au o trăsătură comună importantă, aceea că ambele au devenit neobişnuit de populare şi apreciate, atât în cadrul festivalurilor de film, cât şi în cinematografe. 

Program vizionare:

Joi, 22 noiembrie:
18.30 Deschiderea oficială
19.00  Nord (2009), 79’

Vineri, 23 noiembrie
19.00 Upperdog (2009), 100’

Sâmbătă, 24 noiembrie
19.00 Cel mai mare din lume (2001), 114’

Duminică, 25 noiembrie
19.00 Omul care l-a iubit pe Yngve (2008), 99’

Proiecţiile de film vor începe la ora 19.00, iar filmele vor avea subtitrare în limba română. Intrarea este liberă, dar în limita locurilor disponibile.

Partener: Asociaţia Re/Creativ Baia Mare;
Sponsor: “Andana Pan” Baia Mare–Panficaţie, Patiserie, Cofetărie;

Persoană de contact: Oana Leşiu, şef birou Bastionul Măcelarilor, tel. 0731 014027;


Nord (2009)

Dramă, Norvegia, 79’
Regizor
Rune Denstad Langlo
Distribuţie
Anders Baasmo Christiansen, Kyrre Hellum, Marte Aunemo, Mads Sjøgård Pettersen, Lars Olsen, Astrid Solhaug, Even Vesterhus, Ragnhild Vannebo, Celine Engebrigtsen
Scenariu
Erlend Loe
Câştigător al Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) în 2009, Nord este o comedie romantică. Este povestea unui atlet pe nume Jomar Sine care, după o perioadă de depresie, se autoizolează într-o existenţă singuratică şi tristă. Călare pe un snow-mobil, Jomar porneşte într-o călătorie stranie şi dramatică spre îndepărtatul Nord, unde fosta lui prietenă locuieşte împreună cu fiul lor, despre a cărui existenţă abia a aflat.
Întreaga sa călătorie se transformă într-o experienţă ciudată, iar oamenii întâlniţi, şi ei la fel de confuzi precum Jomar, îl vor forţa să îşi continue călătoria spre realitate.

Distincţii:

Upperdog (2009)
Comedie, Norvegia, 100’

Regizor
Sara Johnsen
Distribuţie
Mads Sjøgård Pettersen, Agnieszka Grochowska, Hermann Sabado, Bang Chau, Ole Paus, Kjersti Holmen, Yngvild Stæen Grotmol, Birgitte Victoria Svendsen, Tone Danielsen, Magnus Bjørnstad
Scenariu
Sara Johnsen

Upperdog este o tragi-comedie vibrantă despre relaţii între oameni care tânjesc unii după alţii şi care îşi caută iubirea. Vulnerabilitatea lor este abordată deopotrivă cu lejeritate şi gravitate. Cu un fler narativ sofisticat, echipa din spatele filmului Upperdog a reuşit să redea o poveste amuzantă şi emoţionată dintr-o Norvegie contemporană.
Copii fiind, fraţii vitregi Axel şi Yanne sunt daţi spre adopţie în Norvegia. El este adoptat de către o familie înstărită, iar indulgenţa părinţilor îl transformă într-un tânăr răsfăţat, care încearcă să îşi ascundă trecutul tulbure mimând indiferenţa. Prin contrast, sora sa, Yanne, înfiată de o familie cu resurse modeste îşi aminteşte de drumul spre Norvegia şi de despărţirea de fratele său, dar nu ştie unde să îl caute.
Drumurile celor doi fraţi se vor intersecta mai târziu, iar în această revedere un rol important îl joacă Maria, prietena poloneză a lui Yanne.

Distincţii:
2010 Festivalul Filmului Nordic, Rouen: Marele Premiu al juriului


Cel mai mare din lume/ Det største I verden (2001)
Dramă, Norvegia, 114’

Regizor
Thomas Robsahm
Distribuţie
Herborg Kråkevik, Kirsti Stubø, Jesper Langberg, Thomas Hanzon, Mads Ousdal, Henrik Mestad, Hildegun Riise
Scenariu
Siri Senje

Filmul este bazat pe unul din principalele romane ale literaturii norvegiene – Fiica pescarului – scris de laureatul Premiului Nobel pentru literatură, Bjørnstjerne Bjørnson.
Acţiunea filmului se situează undeva la mijlocul secolului al XIX-lea, în centrul său fiind Petra, o tânără îndrăzneaţă, dar lipsită de protecţia unei figuri paterne. Dintr-o combinaţie de pasiune romantică şi dorinţă de libertate, Petra se trezeşte logodită cu trei tineri din oraşul ei de origine. Nevoită să îşi părăsească locuinţa, Petra porneşte spre Copenhaga, dar îşi va încheia călătoria mai devreme, în casa parohială a unui preot văduv danez şi a fiicei acestuia. O prietenie strânsă, dar nu lipsită de încercări, le va lega pe cele două femei. Dar această relaţie este pusă la grea încercare în momentul în care îşi dau seama că iubesc acelaşi bărbat.

Omul care l-a iubit pe Yngve/ Mannen som elsket Yngve (2008)
Dramă, Norvegia, 99’

Regizor
Stian Kristiansen
Distribuţie
Rolf Kristian Larsen (Jarle Klepp), Arthur Berning (Helge), Ole Christoffer Ertvåg (Yngve), Ida Elise Broch (Cathrine)
Scenariu
Tore Renberg

Un film neaşteptat de încântător, Omul care l-a iubit pe Yngve spune irezistibila poveste a maturizării, captând cu sensibilitate atât cinismul, cât şi inocenţa auto-descoperirii. O interpretare remarcabilă şi o naraţiune solidă i-au permis regizorului Stian Kristiansen să realizeze un film memorabil.
Noiembrie 1989. Căderea Zidului Berlinului. În oraşul Stavanger, Jarle Klepp (17 ani) nu are de unde să ştie că totul este pe cale să se schimbe. Până acum a avut tot ce şi-ar fi putut dori: cea mai bună prietenă din lume şi cel mai simpatic amic. În curând vor lansa împreună o nouă formaţie de muzică punk. Dar un nou băiat vine în clasa lor, Yngve, iar faptul că nu pare să semene cu nimeni altcineva îl uimeşte şi tulbură pe Jarle. Confuz, realizează că întâlnirile sale cu Yngve devin tot mai dese, chiar dacă asta presupune să facă lucruri care altfel îi displac, precum să joace tenis sau să asculte Duran Duran. Încet, dar sigur, Jarle îi va dezamăgi pe toţi cei apropiaţi şi va afla ce înseamnă singurătatea.

Distincţii:
2009 Outfest Los Angeles: Marele premiu al juriului pentru lung metraj
 
Sursa: http://asociatiarecreativ.blogspot.ro/

Vulcanii noroiosi

Vulcanii Noroioşi – Pâclele Mici şi Mari ale Buzăului 
Sub soarele cald al oricărei zile senine, între pâclele de lângă Berca lenevesc poienile cu plete ierboase şi umbrele franjurate ale norilor poznaşi. În tot acest timp, dealurile se prefac liniştite, dând vina pe vântul vecin pentru că tulbură frumoasa nemişcare a naturii. Dar ele, ghiduşe, ascund în pântecele adânci foieli şi gâlgâituri din cele mai misterioase, răzbind la suprafaţă doar prin gurile deschise ale Pâclelor Mari şi Mici.



De la Buzău spre comuna Berca, şoseaua se întinde cu băgare de seamă printre sate şi dealuri, hotărâtă să prindă repede aerul munţilor din curbura carpatină. Printre indicatoarele de localitate s-a înfipt câte unul ce te îndrumă spre Vulcanii Noroioşi; îi observi uşor, asta dacă nu cumva eşti atent mai mult la vocea prea calmă a GPS-ului. În Berca, înainte ca drumul să se joace cu o curbă, trebuie să opreşti, căci Infopoint-ul răsărit pe margine îţi va fi de mare folos în orele ce vor umple desaga ta de vacanţă. Într-un spaţiu generos, pliante, cărţi şi materiale turistice te îmbie să alegi din ofertele regiunii buzoiene, mai bogate decât ai crede. Şi tot aici, tânărul angajat să îndrume curiozitatea călătoare îţi va recomanda şi să ţii drumul din dreapta la ultima răscruce din calea ta, pentru Pâclele Mici, apoi să te întorci pentru Pâclele Mari, unde şoseaua asfaltată te duce mai departe spre stânga.
(După ce iei aminte la sfaturi şi prinzi în mână cîteva pliante despre pensiunile din zonă, s-ar putea să ieşi uimit din acest punct de informare şi să te bucuri că te afli aici într-o Românie turistică, una adevărată, ce a învăţat conştiincioasă modelul european de succes.)



Douăzeci de minute îi vor lua maşinii să se legene în curbele de printre case, livezi şi frunţi înalte de deal. Dar parcă mai frumos ar apărea peisajul acesta rural, dacă ar fi privit de pe o bicicletă, într-un pedalat ritmic, numai bun să intre în rezonanţă cu timpul de călătorie...
Dincolo de ultimul sat, dealurile încep treptat să-şi apropie umerii şi să-şi ascută vârfurile. Câteva pancarte mari şi o bifurcaţie îţi aduc aminte imediat de indicaţiile primite mai devreme, aşa că drumul din dreapta te scoate, cât ai clipi, la intrarea pentru Pâclele Mici.


O parcare cu plată şi un chioş cu de toate stau pe laturile începutului de potecă. Pe coama din fundal, o inscripţie albă uriaşă iese din ierburile arse de soare: „VULCANII NOROIOŞI”, ca după un model hollywoodian. Poteca pavată trece mai întâi pe sub o poartă zveltă din lemn, de care stau agăţate litere de-o şchioapă, apoi urcă panta lungă de 500 de metri până la Pâclele Mici. În paşii mărunţi şi în adierile plăcute de vânt, efortul se uită. Iar când primele fâşii de pământ uscat şi galben înlocuiesc covorul de iarbă şi flori, vei şti că ai ajuns.

Între câteva culmi domoale şi întrerupând linia verde a peisajului, un platou larg s-a priponit straşnic de bine. Din el răsar cocoaşe galbene şi conuri albe iar din când în când, platoşe argintii se întind peste adânciturile solului arid, ca şi cum ar vrea să le acopere goliciunea. Privite de la uşoară depărtare, ondulările acestea deschise la culoare seamănă, în timp de caniculă şi secetă, cu nişte dune din deşert. Sau dau impresia unui peisaj selenar, cum spun majoritatea celor care au trecut pe aici şi le-au studiat. Cu toate acestea, Pâclele Mici înşeală ochiul, fiindcă sub crusta vremelnică, gâlgâiturile noroioase anunţă mlaştina neadormită. Pe timp de ploaie, solul se înmoaie, iar smârcurile iau locul pământului uscat.
Te dumireşti, odată ce calci în inima Pâclelor Mici, ce sunt aceşti vulcanii noroioşi, mai rar întâlniţi prin Europa. Ei nu sunt însă singurii de pe teritoriul României, dar suprafaţa mare pe care se grupează (mai precis, între Berca şi Arbănaşi: Pâclele Mari- 15 ha, Pâclele Mici-10 ha- şi cele de la Beciu) şi spectaculozitatea lor îi fac demni de o transformare într-un obiectiv turistic de prim rang. În afară de vulcanii noroioşi din Subcarpaţii Buzăului, mai există, de exemplu, alte peste 60 de locaţii în Depresiunea Transilvaniei unde aceste fenomene se întâlnesc, adevărat, la scară mult redusă.


Cea mai mare concentraţie de vulcani noroioşi (400) se găseşte în Azerbaijan şi în zona Mării Caspice, iar cel mai mare vulcan noroios se numeşte Lusi şi a erupt prima dată în 2006 în estul Insulei Java din Indonezia (în perioada de vârf a erupţiei, 180.000 m³ de noroi erau azvârliţi zilnic din crater, aşa încât au fost acoperite sate, şcoli şi ferme locale pe o rază ce a atins 7 km²). S-a apreciat că enorma sursă de noroi va avea putere pentru încă 26 de ani de activitate vulcanică. În alte 40 de zone terestre şi 20 de zone aflate în mări şi oceane, astfel de pâcle active atrag constant atenţia cercetătorilor. În 2009, în fotografiile pe care NASA le-a realizat cu ajutorul robotului spaţial 2001 Mars Odyssey, specialiştii au identificat pe Marte formaţiuni foarte asemănătoare vulcanilor noroioşi pământeni.
Se înţelege că toate aceste informaţii generale nu le afli vizitând Pâclele Mici, dar vei descoperi alte lucruri mult mai interesante dacă ai răbdare să te plimbi printre conurile, şuvoaiele şi ravenele buzoiene. Fiindcă aceşti vulcani noroioşi formează un peisaj dinamic, poţi sta chiar ore în şir pentru a le urmări ţâşniturile, bolboroselile, bulele şi torentele molatice. De la mii de kilometri sub pământ, gazele naturale îşi caută drum spre suprafaţă, sub o presiune crescândă; în partea finală a drumului lor, ele antrenează ape freatice, marne (calcarele argiloase) dizolvate şi argilă, aruncându-le în afară sub formă de noroi lichid.



Noroiul argintiu curge din orificii mici, apărute pe suprafeţele plane, ori izbucneşte din cratere joase cu diametre variate, dar nu foarte mari, de până la câţiva metri. Uneori, conurile acestor vulcani în miniatură se înalţă mult, alteori se bombează şi se rotunjesc, asemenea muşuroaielor. Poţi vedea cum torentul rece se scurge peste crustele vechi sau cum norii se oglindesc în materia gri dintr-un crater mai mare. Dacă te apropii prea mult, stropii obraznici vor ajunge pe încălţăminte şi pe haine, iar mirosul metalic îţi va umple nările. Îţi închipui că aici nu ai voie să aprinzi vreun foc. În pasta proaspătă, întinsă ca pe o paletă de pictor, degetele turiştilor trasează inimi plăpânde, inscripţii scurte şi flori delicate. Chiar şi tălpile pantofilor lasă urme interesante, care îţi pot aminti de primii paşi pe Lună.



Acolo unde noroiul scurs s-a uscat de curând, pojghiţe groase se adaugă stratului gălbui şi albicios (din pricina sărurilor rămase după evaporarea apei). În timp, după cicluri nenumărate de umiditate-ariditate, îngheţ-dezgheţ, aceste straturi de noroi se transformă în masă compactă, brăzdată de adâncituri neregulate, prin care apa îşi face loc în perioadele ploioase. E uşor de închipuit şi cum arată Pâclele Mici atunci: ca o mlaştină mare...   
Dar sub soarele de vară, movilele uscate ale vulcanilor adormiţi şi pantele lor lor neregulate ar putea să îţi sugereze nişte spinări uriaşe de reptile preistorice, cu solzi fosilizaţi. Sau, doar un peisaj selenar.



Când cobori de la Pâclele Mici, gata impresionat de platoul cu vulcani noroioşi, priveşte cu atenţie spre dealurile îndepărtate, ce se desfăşoară în faţa ta. O movilă pleşuvă şi galbenă se iveşte printre cele înverzite de alături:






 acolo sunt Pâclele 
Mari, din zona comunei Scorţoasa. Ajungi cu maşina la ele în câteva minute şi parchezi la câţiva zeci de metri de un hotel şi la câţiva metri de platoul vulcanilor noroioşi. Aici nu se plăteşte odihna maşinii, ci biletul de intrare în rezervaţie – la un preţ, ce-i drept, derizoriu. O pancartă mare cu note explicative, harta rezervaţiei, curăţenia, chioşcul cu suvenire şi amabilitatea cu care ţi se răspunde la întrebări te determină să te simţi un turist respectat. Poţi răsfoi cărţile despre pâclele buzoiene, aflând astfel şi despre cele două plante halofile (care cresc în mediu sărat), Nitraria Schoberi şi Obione Verrucifera, ce au adăugat valoare biologică spaţiului ocupat de aceste formaţiuni geologice speciale.
Pâclele Mari, deşi nu te mai surprind prin spectaculos, te farmecă: conurile vulcanice sunt înalte, pâraiele de noroi rece strălucesc în soare, culmile numeroase par topite şi prelinse ca ceara. Urmărind artezienele de nămol şi de gâlgâiturile necontenite, turiştii numeroşi fotografiază întruna, fiindcă ştiu că mâine vulcanii noroioşi vor fi puţin mai diferiţi decât ieri şi azi.




La finalul experienţei la Pâclele Mari şi Mici, o înflăcărare crescândă stă să răbufnească din adâncul pieptului, trecând prin toate imaginile memorate cu plăcere de turist; în cele din urmă, cuvinte de preţuire se vor rosti cu voce hotărâtă, captivând orice audienţă.
Cam în acelaşi fel, bolboroselile vulcanilor noroioşi miniaturali se prefac în stropi şi se preling pe pământ, ornând Pâclele Mari şi Mici şi convingând călătorul că a meritat să descopere o parte frumoasă din România turistică.







Sursa: http://www.descopera.ro

Minunata Delta

Drumurile dintre Sulina şi Letea, cea mai nordică pădure subtropicală din Europa 
Canalul cu nuferi, drumul prăfuit şi poteca nisipoasă leagă Sulina de inima Pădurii Letea. În plină vară, când apele Dunării sunt retrase sub arşiţă, se observă cel mai bine cum spinările de nisip se ridică între fâşiile de pădure ale rezervaţiei. Turiştii vin atunci în număr mare, ca să vadă lianele încolăcite pe trunchiurile copacilor ori caii sălbatici, însă un alt spectacol se desfăşoară deasupra lor şi îi vrăjeşte: zborul stolurilor de pelicani, amintind tuturor de împărăţia apelor din Deltă.

Din Sulina, excursia la Pădurea Letea începe dis-de-dimineaţă, când raţele sălbatice încă dorm în cuiburile dintre trestii, netulburate de bărci. Ne strângem mulţi, iar ghidul se bucură. Are cui să povestească despre Dunăre şi Deltă. Pornind de pe cheiul central, barca cu motor, lăsată mult în apă sub greutatea noastră, traversează mijlocul Canalului Sulina, iese din oraş şi intră în dreapta pe un canal îngust, paralel cu ţărmul îndepărtat al Mării Negre. Am intrat în stufăriş şi mergem încet. Doar câte un stârc cenuşiu ori câte o dumbrăveancă stau de veghe prin împrejurimi. Trecem pe lângă o gospodărie ascunsă în spatele unui gard, apoi pe lângă o barcă rătăcită între trestii. După trei sferturi de ceas, oprim şi coborâm pe mal, lângă un drum pietruit. Suntem în Cardon, un sat cu puţine gospodării, la care se ajunge cu maşina de la Sulina. Casele, ca oriunde în Deltă, sunt răsfirate pe pământul nisipos, în spatele gardurilor din lemn şi stuf, păzind liniştea dintre canalele de apă.




Cu o maşină ca de safari, ne continuăm drumul de câţiva kilometri spre localitatea C.A.Rosetti, tăind o întindere cu ierburi uscate, prăfuită şi numită de ghid “izlaz comunal”. Doar tufişurile ţepoase şi păsările ţin piept vântului ce ridică mici vârtejuri de colb. Printre case însă, nisipurile se împacă bine cu porumbul, viţa de vie şi firele de flori proaspete. O pauză de 20 de minute ne lasă să intrăm într-o biserică albă, încă în construcţie, şi într-un magazin cu de toate, ca să luăm măcar apă înainte să intrăm în rezervaţie. Dacă nu ar fi fost gălăgia grupului nostru şi huruitul motorului de maşină, am fi avut impresia unui sat adormit ca-ntr-o poveste.


În următoarea jumătate de oră, după hurducăieli şi derapări pe nisipurile drumului, ghidul ne anunţă că am intrat în zona sudică a Rezervaţiei Pădurii Letea, protejată de către statul român încă din 1930. Din cele 5260 de hectare, doar jumătate sunt împădurite, restul fiind ocupat de dune şi depresiuni cu vegetaţie de stepă, din când în când întrerupte de pâlcuri mici de copaci şi tufişuri. Maşina noastră încalcă graniţele pădurii şi, obosită de atâta nisip sub roţi şi lovituri de crengi lungi, se opreşte la umbra unor stejari înalţi. Ne pregătim de mers pe jos, iar ghidul prinde să ne spună două cuvinte despre hasmacurile Letei, adică fâşiile de pădure ce alternează cu liniile nisipoase şi ondulate, creaţii naturale ale apelor şi vânturilor. Plopii, fagii, stejarii, frasinii, aninii şi sălciile îşi aruncă crengile spre înălţimi, însă o forţă neştiută le răsuceşte, le strâmbă şi le împiedică să ajungă prea sus, acolo unde stolurile de pelicani se rotesc din timp în timp.




Ghicim repede poteca spre o dună înaltă, dominând spaţiul deschis între două fâşii de pădure. Printre firele calde de nisip, cochiliile albe amintesc de marea îndepărtată, mai demult stâpână peste aceste locuri. Tufele de cârcel pigmentează cu roşu coama albă a dunei, rotunjită de vânturile neîncetate. Degeaba aşteptăm la înălţime, căci animalele mai rar se ivesc de printre copaci; pentru ele, e deja prea multă vânzoleală estivală. Ghidul ne povesteşte că, în afară de caii sălbatici deja celebri,  s-au aciuat pe aici câini enoţi şi chiar şacali, veniţi pe gheţurile iernii dinspre Ucraina. Căprioarele şi mistreţii ies uneori pe dune, la fel şi viperele, însă nu sub ochii turiştilor. Letea e sălbatică.






A urmat o plimbare prin pădure, pentru ca noi să putem admira în voie trunchiurile drepte, de care s-au încolăcit haotic zeci de liane lungi, aduse parcă din jungla lui Tarzan. Cu frunzele verzi şi roşii, viţa de vie sălbatică atârnă în voie de crengile stejarilor. Lipsesc de aici doar apele Dunării, ca să te poţi mişca prin Letea cu barca şi să vezi oglindindu-se toate contorsiunile pe care le pot face ramurile şi lianele. Se spune că, oriunde mergi, trebuie să laşi ceva ne-văzut, ca să ai motiv să te întorci vreodată. Noi vom căuta Letea din nou, pentru caii ei sălbatici şi pentru ascunzişurile inundate de ape.



Mai departe, maşina ne-a trasportat dincolo de pădure, spre satul Letea. Înainte de a merge la prânz, ghidul a considerat că ne-ar prinde bine o baie într-un lac din pustiu. Aşa că am oprit iar. În urmă cu ceva decenii, o inundaţie mare a săpat marginea de canal şi a dat voie unui izvor cu apă sărată să respire şi să formeze o baltă în nisipurile de aici. Drept mulţumire, localnicii au pus o cruce albastră. Lângă ea, au apărut şi nişte tufişuri, bune de umbră pentru turişti.
După-amiaza s-a sfârşit pentru noi cu o masă bogată în peşte de soi, unul trecut cu insistenţă prin zeama de legume şi smântână, altul potrivit cu mămăligă aurie şi mujdei. La desert – gogoşi pudrate, dulci precum mierea.
Din satul Letea, am plecat înapoi spre Cardon, pentru un alt drum pe ape.



La întoarcere, spre plăcerea tuturor, barca a întâlnit o deltă însorită, cu nuferii albi şi galbeni deschişi printre frunzele late. Fiindcă adâncimea Canalului cu nuferi este destul de mică, apa limpede a lăsat să se vadă cum tulpinile cu boboci se lungesc spre lumină. Delta s-a animat: cormorani, găinuşe, egrete, raţe şi broaşte ţestoase se întâlnesc printre trestii; bărcile circulă în voie, stârnind valuri mari. Liniştea Pădurii Letea pare foarte departe, iar noi ne amintim că am lăsat-o prinsă de lianele cu rădăcini în nisip.



De ştiut
● Rezervaţia Pădurea Letea face parte din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării şi se află în partea de nord a acesteia, la 23 km (nord) de Sulina.
● Dintre păsările Letei merită amintite vulturul codalb, prigoria, pupăza, şoimuleţul de seară. Ghidul ne-a precizat că au fost observate recent câteva berze negre.
● Letea este cea mai nordică pădure subtropicală din Europa, cu o floră specifică, din care nu lipsesc zece specii de orhidee.
● Turul nostru Sulina - Pădurea Letea a durat opt ore şi a costat 60 lei/persoană, la care s-a adăugat costul prânzului –45 lei/persoană (băutura e inclusă în preţ).    

Sursa:http://www.descopera.ro

Rezervatia Cheile Nerei Beusnita



Cu lacurile ei verzi-albastre şi stâncile albe şi colţuroase, Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa se fereşte de privirile iscoditoare ale civilizaţiei. Peste sălbăticia acestor meleaguri domnesc încă vipera cu corn, libelulele şi licuricii, iar muzica frunzişului bogat al pădurii este acompaniată de glasurile şuvoaielor de apă, străpungând necontenit calcarele bătrâne.
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică
  Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică
Înfiinţat în anul 1990, Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa cuprinde în limitele sale zona sudică a Munţilor Aninei, unde îşi dau întâlnire dealuri mănoase, bazine hidrografice cu calcare sfărâmicioase, păduri seculare, vâlcele singuratice şi munţi puţin avântaţi spre soare. Împreună cu Parcurile Naţionale Domogled-Valea Cernei şi Semenic-Cheile Caraşului, el formează tezaurul natural al judeţului Caraş-Severin, de altfel singurul judeţ ce are pe teritoriul său trei zone mari de conservare ecologică, de interes naţional.
Parcul păstrează, în cele 36.758 de hectare, multe bogăţii naturale, etnologice şi culturale. Graniţele lui sunt delimitate de culmi de deal, borne silvice, confluenţe de râuri şi văi. În cadrul parcului există câteva rezervaţii, dintre care una poartă acelaşi nume, Cheile Nerei-Beuşniţa. Ea este o sălbăticie de aproape 4000 de hectare, al cărei relief calcaros a fost săpat, măcinat şi sculptat, în principal, de două râuri: Nera şi Beu.
Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa trăieşte în legendă precum o domniţă sfioasă şi obişnuieşte să se arate, din timp în timp, cu aceeaşi rezervă, puţinilor care se aventurează în împărăţia ei
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică

Cei 22 km ai Cheilor Nerei se întind între localităţile Şopotul Nou şi Sasca Română, având cursul apei trecut prin numeroase meandre şi bucle întoarse. Până în această zonă calcaroasă, Nera a parcurs o cale lungă, căci izvorul ei îşi soarbe apele de sub Piatra Goznei, din Munţii Semenic. Apoi, strângând apele afluenţilor din depresiunile montane pe care le traversează - ale Munţilor Semenic, Aninei, Almăjului - intră în forţă în cheile dantelate şi cu pereţii înalţi, tăiaţi la bază ca de o sabie ascuţită. În timpul ploilor mari sau al topirii zăpezilor din munţi, Nera cea tulbure spală vijelios drumul prin chei, dar vara, curenţii săi se domolesc şi lasă să se vadă prundişul mărunt şi vegetaţia bogată de pe malurile joase. Acum este vremea potrivită pentru parcurgerea celor mai lungi chei din România: pe jos, pe poteca marcată, ori pe apă, în bărci pneumatice, printr-o solitudine pe care numai natura sălbatică o mai poate oferi unui călător.
Pentru un tur obişnuit al cheilor ar fi nevoie de două zile, vorbind de mersul pe jos. Porţiuni din traseul total pot fi parcurse şi pe potecile ce vin spre Nera de peste înălţimile stâncoase, iar direcţia poate fi schimbată oricând, după preferinţe şi după timpul de care turistul ţine socoteală. În avale sau în amonte, cheile sunt la fel de spectaculoase.
Eu am ales circuitul obişnuit, în coborâre pe cursul apei. Marcajul roşu-alb ţine poteca principală lungă de lângă Cheile Nerei, întinse între primele păşuni de lângă satul Şopotul Nou (la est) şi zona numită "La Tunele", dinainte de Sasca Română (în vest). Drumeagul acesta, puţin umblat de turişti, nu rămâne tot timpul în albia râului, ci se mai opinteşte ba pe o culme rotunjită, ba pe o stâncă mare, pentru ca uneori să se abată de la răcoarea apei şi să intre mai adânc în pădure, aceasta doar pentru a ocoli vreun versant neprimitor ori pentru a tăia vreo buclă alungită a firului de apă.
Prima parte a potecii, de la Şopot şi până la Lacul Dracului, urmăreşte pe partea stângă şerpuirile largi ale Nerei printre vârfurile de 500-600 m, din care se prăvălesc ogaşe multe, adică nişte mici văi calcaroase frământate de apele şiroinde, înainte de a se transforma în torente. Pasul bate pe aici ore bune. Dacă vrei să scurtezi traseul şi să faci turul cheilor într-o singură zi, fără să renunţi la cele mai frumoase peisaje, poţi sări peste această zonă şi să vii din sud, de peste culme, de pe drumul Cărbunari-Şopotul Nou, de la punctul numit La Logor. De aici, în două ore şi jumătate se ajunge prin Ogaşul Porcului la acelaşi Lac al Dracului, despre care pe bună dreptate se spune că este de o frumuseţe ireală.
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică



Două comori are rezervaţia Cheile Nerei- Beuşniţa: Lacul Dracului şi Lacul Bei, ca două picături căzute dintr-un cer de poveste. La vreo 100 m în sus de albia stângă a râului şi coborând de pe poteca cheilor, ce merge pe culmea de deasupra, Lacul Dracului te aşteaptă în tăcerea pădurii. Culoarea sa, printre razele galbene şi frunzele verzi, îţi provoacă ochii să o ghiceşti: o fi albastră? Cerul clar de peste ea îţi spune că nu. O fi ca smaraldul? Nici aşa, căci muşchii moi ce învelesc degetele de stâncă nu aduc aceeaşi nuanţă. Poţi şedea pe marginea neregulată a lacului ore în şir şi să nu te hotărăşti ce culoare să-i pui alături de numele de legendă.

 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică


 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbaticăSe zice că, demult, un moşneag îşi păzea turma de capre pe malul lacului şi un străin i-a stârnit isteţimea cu un rămăşag. Cică i-ar fi spus să-i prăjească un peşte fără ca să i se îndoaie corpul; moşneagul, cu mintea ascuţită, îi spune că va face precum i s-a cerut, dacă şi străinul va frige un cap de ţap fără ca acesta din urmă să îşi arate dinţii. Zis şi făcut. Moşneagul a înfipt un băţ în trupul peştelui, iar străinul a legat capul ţapului cu o funie din tei. Dar când au început să sfârâie pe foc, peştele a rămas înţepenit pe bucata de lemn, însă pe capul ţapului a apărut un rânjet. De ciudă ce i-a fost, străinul, care s-a dovedit a fi chiar Dracul, a sărit în lac şi nu s-a mai arătat vreodată. De atunci, cică apele fără fund înghit pe oricine cutează a le tulbura undele.
Lacul Dracului este unicul lac carstic din România, apărut ca urmare a prăbuşirii unui tavan de peşteră. Apele lui clare, cu adâncimea de aproximativ 12 m, lasă să se vadă bancurile negre de peşti, pietrele ascuţite şi crengile uitate de vreme pe fundul lacului. O parte din ochiul de apă stă sub stânca ruptă, iar peste cealaltă parte copacii îşi scutură, din vreme în vreme, frunzele.


 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică

 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică
După ce scapi de vraja lacului şi de răcoarea pereţilor săi sfredeliţi, trebuie să te întorci pe drum până la intersecţia potecilor, unde mai multe tăbliţe din lemn te îndeamnă spre direcţia potrivită. De aici, alegi în continuare calea ce te duce la Cantonul Damian.
Pentru început, pasul va prinde sub el smocurile de iarbă şi crenguţele uscate de pe drumul ce se lasă păzit de pădure. Mai târziu, poteca ajunge pe malul Nerei, ce se încolăceşte tot mai neregulat printre cheile de calcar. Fără să treci pe cealaltă parte, vei merge aşa timp de trei, patru ore, aproape de apă, peste bucăţile de stâncă, prin tunelurile săpate de om în calcarul alb, peste pereţii năpădiţi de liane subţiri, peste micile plaje cu nisip moale şi prin poienile cu ierburi dese şi ţârâinde. De te uiţi în sus, vârfurile tocite ale cheilor te vor ameţi. Dacă ai curaj, poţi explora şi peşterile pe care orice hartă a cheilor ţi le indică cu precizie.
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică



Un pod suspendat, asemenea celor din filmele cu exploratori ai junglei, te va momi la traversarea Nerei, însă vei vedea imediat că îi lipsesc scândurile dintre firele metalice. Apoi, poate că vei da peste cozile lucioase ale şerpilor fugind de pe potecă, ori de câte un păianjen mare, ocupând fără griji gura tunelului prin care te trimite marcajul. Prin multe locuri, pe sub sau peste stâncile tăiate va trebui să te ţii cu putere de cablurile de siguranţă, pentru ca să poţi traversa poteca periculos de îngustă şi aplecată spre curenţii apei. Sălbăticia este la ea acasa şi numai printr-un mare noroc vei putea saluta pe aventurierii rătăciţi cu o barcă printre cheile înalte.

 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică



La un moment dat, poteca te obligă să traversezi cursul rece al Nerei şi bine ar fi să prinzi apa puţin adâncă, ca să nu fii nevoit să te sprijini în prăjini pentru a face faţă curenţilor destul de puternici. Mai sunt şi alte locuri în chei care te lasă cu apă mai mică să treci pe malul drept, dar mai bine urmezi marcajul. După ce ai ajuns pe malul opus, poteca se domoleşte sub picioarele tale şi străbate pădurea deasă până la Cantonul lui Damian, unde câteva clădiri părăsite răsar într-o poiană plină de flori şi gâze. Din această zonă de campare, drumul de chei se continuă câţiva kilometri, ba prin pădure, ba prin tuneluri şi stânci, până în Sasca Română. La ieşirea din Cheile Nerei, satele înghesuite între culmi întâmpină reîntoarcerea în prezent. Nera pleacă mai departe, spre Dunărea în care se varsă liniştită, ducând dorul pădurilor de fag, stejar, frasin, ulm, tei, corn, alun, ce i-au însoţit vadul.


 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică


În rezervaţie însă, un alt drum aşteaptă să-l urmezi. La Podul Beiului, pârâul Bei se întâlneşte cu Nera, după ce a traversat un pat de calcar şi a căzut prin câteva cascade frumoase, venind dinspre izvoarele sale de la câţiva kilometri depărtare. Mergând în amonte pe drumul forestier de lângă apă, dai mai spre capăt de o păstrăvărie mare. Fiindcă multă lume ajunge până aici cu maşina, să nu te aştepţi la linişte, mai ales la sfârşitul săptămânii. De aici, porneşte o potecă largă care te conduce chiar la Ochiul Beiului, un izvor puternic ce iese din pământ într-un bazin stâncos larg, cu diametrul mare de 20 m. Apa lui are aceeaşi culoare ca cea a Lacului Dracului, dar fundul bolovănos se vede foarte bine, fiindcă adâncimea este de doar 3 m.
Micul lac are legende ce sună puţin diferit, însă cea mai frumoasă spune că izvorul se naşte din lacrimile unui bei, care plânge după iubita lui. Dragostea dintre turc şi frumoasa localnică ar fi fost interzisă de tatăl beiului, ce şi-a trimis soldaţii pe urmele celor ce i-au nesocotit poruncile.
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică


De la Ochiul Beiului şi până la Cascadele Beuşniţei se urcă agale vreme de un 40 de minute, pe marginea treptelor ce aduc abrupt pârâul spre vale. Aceste jgeaburi în scări sunt construite din tuf calcaros, adică s-au format prin acumularea excesivă a carbonatului de calciu din apă.
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică

Cascadele Beuşniţei din porţiunea de sus a pârâului cad vertical peste stâncile pline de muşchi şi lichieni, formând perdele mişcătoare de stropi şi verdeaţă. Fiindcă apele se prăvălesc în canale subterane înguste, zgomotul lor este foarte puternic şi se înteţeşte când ploile se abat peste pădure şi pârâu. Nu înălţimea cascadelor te va impresiona, ci vârtejurile care se formează când apa intră sub stâncile cu coridoare neştiute.

 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică
 Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa şi frumuseţea ei sălbatică


Călătoria nu a apucat încă să se sfârşească, în cotloanele sălbatice ale Rezervaţiei Cheile Nerei-Beuşniţa. Dacă pe timpul zilelor însorite, fluturii de toate culorile, libelulele mari, şerpii mici şi gâzele gălăgioase te împresoară cu curaj, noaptea va fi o feerie a licuricilor. Mii de puncte strălucitoare vor semăna cu stelele căzute din cerul întunecat. În ţârâitul greierilor şi în jocul licuricilor, o ultima poveste te va mai ţine treaz pe malul apei. Fiindcă o fată bogată, Negarniţa, s-a îndrăgostit de un vânător ce umbla prin pădurile dese, tatăl acesteia l-a prins pe flăcău şi l-a întemniţat într-o stâncă. Dar frumoasa fecioară a auzit strigătele pierdute ale iubitului ei şi, plângând, s-a rugat zânei bune să o ajute să-l găsească. Aşa că aceasta a transformat-o într-un fir zglobiu de apă, ce a început să sfarme piatra munţilor, în căutarea celui închis. Şi azi, localnicii îi mai spun Nerei, Negarniţa.



  Sursa: http://www.descopera.ro